…. ÅŸi erau mici ÅŸi dragalase, îţi venea să le iei cu tine acasă!
- Bine ca nu le-ai luat! Asta mai lipsea!
- Bă da parcă eşti din piatră, n-au nicio vină că noi le distrugem habitatul!
- Auzi, dar de habitatul nostru nu-ţi mai pasă? Plouă prin tavan şi n-am plătit chiria. Mai ai vreun ban?
- Îl sun pe Vlad să ne mai trimită, ăla e şi studioul meu. Nu mai fii aşa agitat!
- Vreau să mergem acasa, urăsc Parisul, urăsc viaţa boemă la care am visat, urăsc cartierul ăsta plin de jeg şi marocani care vând porumb copt! Nu mai suport mirosul de porumb copt, îl trag în piept zilnic, cu stoicism, în timp ce stau la fereastra şi mă uit lung după tine. Îmi închipui că ieşi de la metrou cu rucsacul tău jerpelit şi îmi faci cu mâna de parcă vii de la serviciu, iar eu, acru, inchid geamul, îţi descui uşa şi mă bag în pat ca să par supărat.
- Dar pe mine, ma urăsti?
…

Adevărul era că uram faptul că nu puteam s-o urăsc. Ştiam că n-o să pot vreodată să refac cuiburile de pinguini arctici împreună cu ea. În Romania nu mai are provocări. Nu prea am şanse s-o conving, aşa că stau ca blegul pe fereastră şi pozez apusuri în Saint Martin până când se întoarce pentru cele câteva zile de normalitate.

Atunci ne plimbăm până seara târziu ÅŸi mă lasă s-o pozez goală a doua zi de dimineaţă, fără machiaj, fără filtre sau blitz. Doar ea, eu, aparatul ÅŸi lumina ce se chinuie să intre prin fereastra murdară. Are răbdare cu mine ore întregi ÅŸi câteodată, atunci când zâmbeÅŸte într-un anumit fel, ÅŸtiu că se simte dorită si apreciată. Atunci mă relaxez, ascult sunetul obturatorului ÅŸi mă simt norocos…

(va urma…)

Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5